„La 18-19 ani se lasă, nu mai vor sport. Îl ia unul de la supermarket să-i care lăzile pe acolo, sau bodyguard la cazinouri, şi îi dau 4-5.000 de lei şi nu mai vine”. E realitatea care mă loveşte crunt şi mă trimite în corzi. Îmi revin abia după o discuţie lămuritoare cu Dorel Simion, campion mondial şi european la box şi medaliat olimpic cu bronz, potrivit Agerpres.
Întâlnirea e total întâmplătoare, într-o dimineaţă de weekend însorit, la început de toamnă, aproape de finalul unei alergări prin parc. Îmi atrag atenţia Dorel Simion, „Bombardierul” cum era cunoscut în ring, şi fratele lui Marian Simion, de asemenea fost mare boxer, dublu medaliat olimpic, cu argint şi bronz, care e înconjurat de câţiva copii. Surprinzător, copiii par să fi venit să facă sport în mod organizat. Pun ceasul pe pauză şi îl rog să facem un selfie pentru posteritate. După încă o tură, la finalul a ceea ce poate numi alergare de 10 km un neavenit, numărul copiilor a crescut la aproape 50, iar curiozitatea mă înghionteşte.
„Programul ăsta se numeşte Educaţie prin Sport, este proiectul făcut de Gabi, fratele nostru mai mic. Eu cu fratele meu, Marian, aici, în Parcul Tineretului am ieşit campioni. Noi aici ne antrenam. Şi am zis că împreună să ne unim şi să facem antrenamente pentru toată lumea. Gratis. Se face campanie pe reţele de socializare şi prin prieteni, din vorbă în vorbă. Şi aici poţi să faci şi o selecţie. Dacă eşti specialist îl vezi, ‘ia uite, ăla are viteză, ăla are abilităţi, ia uite ce execuţie…’ Şi văzându-i de mai multe ori îţi dai seama. Asta e selecţia care se făcea înainte în şcoli. Se duceau antrenorii de la diverse discipline la orele de sport şi îi vedeau pe viitorii sportivi”, explică Dorel Simion.
Dar îl ştiam antrenor coordonator al loturilor naţionale, chiar să se ocupe de selecţia de la cel mai mic nivel? Mi-i prezintă apoi pe Arun Tudoroiu, un pachet de muşchi, dar totodată subţirel, şi pe Florin Ioniţă, viitorul „super-greu” al României. Sunt la tineret şi sunt pariurile lui Simion. Aleargă pantele cu dificultate serioasă din Parcul Tineretului cu lejeritatea unor sănii împinse la vale.
- Advertisement -
Arun e la 63,5 kg, „vicecampion european şi cu şanse mari la titlul de campion mondial şi european la anul, la tineret”, e normal să fie primul. E ca o zvârlugă, dar „greul” Florin Ioniţă, locul 3 la Mondiale, la tineret, şi anul ăsta campion european, încearcă să menţină ritmul.
În timp ce puştimea adunată pe marginea lacului asudă şi şuieră pumni în aer, îl pun pe Dorel într-o situţie atipică pentru un antrenor şi întreb dacă poate spune în faţa sportivilor lui că pariază pe ei. „Clar, sunt pariul meu. Sunt zi de zi cu ei”, răspunde fără ezitare.
Tot dintr-o suflare comunică şi obiectul setat, ca şi cum e cel mai firesc şi mai uşor realizabil: „Campion olimpic. Măcar cu unul dintre ei, dacă nu cu amândoi. Şi asta pentru că nu am luat eu. Şi eu mă revăd acum, prin ei. Cu mintea de acum pot să realizez cu ei”.
E emoţionant. Un fost sportiv să-şi ducă la îndeplinire visul de când era în activitate cu ajutorul elevilor săi.
„Ce crezi acum că ţi-a lipsit atunci să ajungi campion olimpic?”, plusez pe latura sentimentală, dar Dorel e realist.
Ce să-mi lipsească… Hoţia arbitrajelor. Nu ştii cum am fost furaţi… La nivel mondial, AIBA sunt scoşi de la Olimpiadă, din cauza arbitrajelor de la Rio. Deci hoţii peste hoţii la arbitraje. Nu aveai cum. Trebuia să-i baţi prea tare, dar cum să-i dai tu KO sau să-l baţi prea rău, pentru că în general meciurile dintre ăia buni sunt acolo. Şi atunci dă decizia unde trebuie, ălora cu banii, ăia care investesc milioane. Păi fă o comparaţie, lotul Uzbekistanului, care e o forţă acum în box, are 24 de milioane de euro buget. Şi federaţia română are 900.000. Nici măcar un milion. Şi totuşi noi îi batem. Anul ăsta, cu Florin Ioniţă la Campionatul European din Armenia, am boxat în finală cu un rus. Rusul primea pentru primul loc 50.000 de euro şi o casă. Iar copilul ăsta care s-a luptat acolo, şi ce meciuri a făcut, a primit 3.000 de euro. Şi ăia după 5 luni de zile. Ca să vezi cum e sportul în România. Eu am salariu, am renta, sunt OK, dar cu ei ce facem?”, se aprinde fostul pugilist.
Avantajul de a lucra cu un fost mare sportiv e explicat de Ioniţă: „Maestrul a trecut prin ce trecem noi şi ştie când ne e greu, să o lase mai moale, când să tragă mai tare de noi, când suntem obosiţi sau când suntem odihniţi. Suntem de trei ani împreună şi ne ştie fiecare suflu”.
Şi Maestrul chiar îi ştie bine. „Uite, vezi, Ioniţă nu s-a odihnit bine azi noapte, de aia e în spate la alergare. Le monitorizez somnul şi Tudoroiu a dormit bine, celălalt, nu. Şi asta se vede la antrenament”.
Apoi intră în discuţii tactice cu băieţii care încep jocul nebun al picioarelor şi al braţelor aruncate cu putere în aer: „Câte aţi făcut, 15? Pe fond de oboseală, aşa, te duci în stânga, te duci în dreapta, nu laşi să se aşeze, îl punctezi şi dispari, îl punctezi. Nu din faţă în faţă, din lateral”.
Băieţii fluieră pumni în adversarii imaginari care parcă vin peste ei din toate părţile. Nu lasă garda jos deloc. Pfiu, pfiu, pfiu… Joc de picioare, ţine garda. „În faţă când ai stat trebuie să te bată. Ai stat, ai oprit şi ai dat drumul la braţe. Bam!”
Dar cât durează şi cât de anevoios e drumul către performanţă? Că la prima vedere, cu nişte antrenamente în parc, nişte pumni aruncaţi în aer pare floare la ureche şi poate mulţi îşi plâng în pumni că nu au încercat visul olimpic.
„Ei se tot plâng, că nu avem aia, nu avem aia, e adevărat că nu avem facilităţile pe care le au alte sporturi. Eu trag de ei ‘băi, haideţi, haideţi’, dar la un moment dat se blochează. Ai nevoie de un masor, de un doctor, de o recuperare, de un kinetoterapeut, să te vadă. Că nu poţi să rezişti la o muncă titanică fără toate astea. Să îţi meargă braţele, să ai condiţie fizică, nu merge nimic fără astea. Ei se duc acum după antrenament la hotel, unde există condiţii de recuperare, dar dacă federaţia a rămas fără buget, pentru că aşteaptă rectificarea, ce fac? Noi nu avem. Cea mai mare problemă acum e că sportivii se lasă, la 18-19 ani se lasă, nu mai vor sport. Îl ia unul de la supermarket să-i care lăzile pe acolo sau bodyguard la cazinouri şi îi dau 4-5.000 de lei şi nu mai vine. Iar federaţia nu îi dă niciun ban. Nu are niciun contract. Sunt legitimaţi la cluburi şi cluburile le dau, dar doar dacă există performanţă. Dar nu trebuie să investeşti în tine? Nu trebuie să bagi bani în vitamine, în recuperare, etc? Ăsta mic, Tudoroiu, e legitimat la Slatina, îi dă 2.500 de lei pe lună, bun, Florin Ioniţă e legitimat la clubul nostru, la Simion, îi dau eu bani, ca să îi ţin. Că altfel nu îi ţii, zboară, măi frate”, explică tehnicianul cele mai mari probleme ale boxului românesc în acest moment.
Atacăm din nou subiectul arzător al oricărui sportiv, Jocurile Olimpice, şi vreau să ştiu ce şanse are România să fie reprezentată la JO de la Paris: „Prima, acum, în 2024? Slabe şanse. E Gîrleanu, care e la profesionişti în Mexic, dar are voie să boxeze pentru că nu are 10 meciuri. Am înţeles că e în tratative cu federaţia şi trebuie să vină să-l pregătim. Mai e Arădoaie, care nu s-a calificat în primă fază la Jocurile Europene şi mai avem vreo 3-4 tineret, la U22, dar sunt slabe şanse. Eu nu sunt negativist, dar nu văd şansele. Eu îi văd pe cei doi, pentru 2028 şi pe lângă ei să mai crească alţii. Cred că ceea ce lipseşte e continuitatea. Eu am venit în 2018 din nou în box după o perioadă lungă şi am lucrat în federaţie vreo doi ani. Şi în 2020 am luat un nucleu de juniori printre care şi ei. Şi mai am doi boxeri, unul e din Galaţi şi unul din Câmpia Turzii. Ei au speranţe de viitor, dar să dea Dumnezeu să fie sănătoşi, pentru că ei vor face performanţă”.
Pentru visul olimpic, Dorel Simion îi pregăteşte pe cei doi pugilişti câte 4 ore pe zi, în afară de suplimentele pe care le au individual.
„Merg pe devotament şi pe talent. Astea sunt singurele lucruri care ne ţin în viaţă, devotamentul meu şi ambiţia lor. Altceva nu ne ţine. Te duci afară şi te uiţi la ăştia spre exemplu, din Uzbekistan, ce tip de recuperare fac, ce salarii au, te doare capul… Şi să vezi că îi batem, să urmăreşti evoluţia lor”, spune Simion.
Antrenorul e optimist în ciuda faptului că situaţia actuală din boxul românesc este departe de a fi una mulţumitoare. Bănuiesc că ştie răspunsul, dar mi se pare că trage uşor de timp, uitându-se admirativ la un puşti de vreo 4-5 ani desprins din grupul copiilor veniţi să facă sport care fuge de îi sfârâie picioarele. Parcă e pe baterii alcaline. Apoi unul dintre boxeri îl întreabă dacă pot face „o palmare” şi le dă acceptul.
„Nu o văd bine, îţi spun sincer. Pentru că nu e manageriată corect. Se bagă bani în nişte sportivi care nu au dovedit. Nu au ieşit nici campioni naţionali de 10 ani şi nu se califică la Olimpiadă. Nu trebuie să spui stop la un moment dat? Dar totuşi se investeşte. Sunt trei centre olimpice care nu au dat niciodată niciun sportiv la Jocurile Olimpice şi cu toate astea se investeşte în ei. Ceva nu e în regulă. Din punctul meu de vedere, banii care ar trebui să ajungă la sportivii care pot să facă performanţă ajung în alte părţi. Din 2011, respectiv 2013 de când sunt înfiinţate centrele astea, ei nu au dat niciun sportiv la Olimpiadă. Vorbesc de centrele olimpice de la Bacău şi Brăila. Şi care e rolul unui centru olimpic? COSR îţi dă bani să investeşti, să duci sportivi la Olimpiadă, nu? Şi e greu să ajungi la Olimpiadă dacă nu ai un ciclu olimpic şi un proiect şi aici e durerea mare, că se investeşte acolo şi nu iese nimic”, spune Simion.
Vreau să ştiu ce ar trebui făcut ca boxul românesc să revină în elita mondială. Iar Simion are nişte gânduri care ar putea fi transpuse în practică: „Trebuie un proiect făcut la nivel de federaţie. Anul trecut în februarie, eu împreună cu Vaştag, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, am făcut o echipă de antrenori. Şi am găsit la Bascov înţelegere, am găsit până şi sală, tot. Am zis să adunăm aici toţi sportivii de la juniori până la seniori, aducem 30-40 de sportivi, aşa cum lucrează toate ţările. Aşa lucrează Cuba, Uzbekistan. Toată lumea a zis că e un proiect extraordinar, dar a durat doar o lună de zile, apoi ne-au despărţit, unii acolo, unii acolo. Am zis să ne lase 3-4 luni să lucrăm aşa şi apoi se triază şi rămâneau cei care voiau. Eh, dacă mergeam cu proiectul ăsta un an de zile, îţi dai seama unde eram acum… Eu ţi-am spus, voiam să mă retrag. Dacă nu îi aveam pe băieţii ăştia doi în care să cred…”
Într-o lume criticată din ce în ce mai des pentru eşecurile unei întregi societăţi, pentru că nu e corect să arunci vina insucceselor ultimelor decenii doar asupra sportului, e plăcut sentimentul să descoperi că nu e chiar totul pierdut. Că încă există oameni care încearcă să-i înveţe pe alţii cum să pareze, cum să arunce jabul, cum să eschiveze, cum să lovească din nou şi din nou şi din nou, până când visul pe care l-au ratat la mustaţă, fiind treziţi brusc de cotidianul poate nedrept, să se împlinească.
